Într-o lume paralelă (I)

„Nu, nu o fac de acum, o fac dintotdeauna. De când eram copil și mâzgăleam pagini și pagini de caiete dictando, că cele de matematică nu mi-au plăcut niciodată. Și paginile ălea sunt aruncate într-o cutie albă, iar cutia e aruncată sub pat. Nu vreau să le citesc, nu vreau să îmi amintesc, să retrăiesc. Nu vreau. Mi-au zis că e mai bine așa. Și m-au mințit bine. Am crezut și încă îi cred. 
De ce să scot cutia de sub pat? De ce să o deschid și să o șterg de praf? Ce o să fac cu cârpa de praf? Nu o voi putea spăla. Va rămâne neagră, murdară. O voi arunca. Și fițuicile, ce să fac cu fițuicile acum? Or fi ele pline de scris, da la ce mă ajută scrisul? Poveștile, visele și versurile sunt din alt univers. Nu din universul meu de azi.
Da, aș putea să pun altceva sub pat, dar nu am loc. Nu am loc de cutia asta albă. Pot să o mut pe raft. Și-am mutat-o pe raft. Dar nu merge. O văd acolo zilnic. În fața ochilor. Mă obsedează și vreau să o deschid. Nu trebuie să o deschid. Așa știu. Odată ce îngropi ceva, l-ai îngropat. Dar al meu pe raft, nu în groapă. Trebuie să fac o groapă. Dar de ce aș săpa o groapă ca să îngrop o cutie cu hârtii? Dar hârtiile ălea sunt scrise cu pix albastru și negru și roșu și sunt și desene cu carioci. Un soare, o floare, un zâmbet. Un vers, un cuvânt, un viitor, un vis. Nu! Cutia asta trebuie să dispară. Și o iau de pe raft și arunc cu ea în pat și se deschide. La naiba! Cum dracu s-a deschis? Era lipită cu bandă adezivă!?
Se vede un caiet. Copertă cu Harry Potter. Clar! Decenii de atunci. Ce o fi fost în capul meu de îmi cumpăram caiete cu Harry Potter? Stai! Era la modă atunci. Trebuie să te încadrezi, să te potrivești unui grup. Parcă așa e convenția. De aia aveam caiet cu Harry Potter. Și dacă eram în grup și respectam convenția de ce am mai scris? De ce am scris pe caietul cu Harry Potter? De ce am scris povești pe el? Că eram în convenție. Sau nu eram? Dar, eram la modă?  
Coperta lucioasă cu Harry Potter și fața lui care zâmbește mă face să mă strâmb. Dacă scriam clar nu făceam parte din convenție. Și cui îi mai pasă de convenție. Și arunc caietul în perete. Și cade, fâsâind. Rămâne deschis la mijloc. Unde altundeva să rămână deschis. Văd un colț îndoit și un scris de copil. Iar mă strâmb la vederea scrisului cu cariocă roz. Când naiba am scris cu cariocă roz? Și ceva e subliniat cu un pix cu sclipici portocaliu. Vomit culori. Mai jos, mic, e ceva scris cu verde. Dau cu piciorul în caiet. Se închide. 
Bine că s-a închis. Curiozitatea mă făcea să îl ridic și să citesc ceva. Nu, nu vreau să citesc. Nu acum. Dau cu piciorul în el și se duce sub pat. Tot sub pat a ajuns.
Cutia, ce fac cu ea? Că e în pat. O ating ușor, o închid repede și o pun pe raft. Nu stă bine pe raft. Îmi sare fix în ochi și încep să mă gândesc la ea, la ele, la povești și versuri. 
O vâr tot sub pat. Respir. Sunt îngropate. Sub pat. Poveștile cu monștri îmi plac. Să vină unul să îmi mănânce cutia. Mai bine mă bântuie un monstru, decât niște caiete scrise. Dar stai, nu mai sunt copil. Monștri sunt realii aici și merg zilnic pe același drum cu mine. Monștrii o să îmi ia caietele și o să le folosească împotriva mea. Nu, nu e bine. Mai bine le păstrez eu. Acolo, sub pat.”
Într-o lume paralelă (I) – A.M.
Foto: Sergei Zolkin 

Comments

comments

Lasă un răspuns