O zi în centrul de refugiați Maximilian din Bruxelles – Partea I

În jurul orei 13:00, duminica trecută, mă îndreptam spre centrul de refugiați Maximilian din Bruxelles. Am stat până în jurul orei 20:00, plecând apoi spre biserica din zonă, unde refugiații își petrec noaptea. Am ajuns acasă în jurul orei 00:30, obosită și cu foarte multe gânduri și idei adunate.
Centrul Maximilian (se numește așa pentru că este lângă un parc cu același nume, parc care cu ceva timp în urmă era plin de corturi ale refugiaților) este o fostă fabrică, o clădire privată, dată de către proprietar comunității, însă în curând în această locație se va construi un bloc de apartamente așa că nu se știe momentul când totul va fi evacuat, poate fi peste o săptămână sau peste un an.
Este un loc amenajat de voluntari, de comunitate. E uimitor ce au reușit să facă într-o fostă fabrică câțiva oameni din dorința de a ajuta.

Primul loc în care am intrat a fost în „sala de mese”. Am fost în centrul de refugiați ca o activitate dintr-un proiect, așa că nu am venit cu mâna goală, am adus mâncare pentru 400 de persoane. O parte din colegi s-au dus să ajute voluntarii la împărțirea mâncării aduse de noi, iar restul am rămas să ne împrietenim cu oamenii veniți în Europa (încerc să evit termenul de refugiați, dar nu prea reușesc).

Cum te simți când ești într-o încăpere cu 400 de refugiați, toți fiind bărbați și diferiți de tipologia cu care ești obișnuită? 

Incomod. Cred că a fost cel mai incomod moment din viața mea, pentru că toți ochii erau ațintiți asupra noastră. Toți ochii.

Primele 30 de minute am stat fix în mijlocul încăperii cu încă o colegă, vorbind despre cât de incomod ne simțim și cum să ne ducem la ei și să le zicem „Hello! I am Andreea. How are you?”. În același timp căutam cu privirea ceva prezențe feminine printre ei. Între timp se formase coada pentru mâncare, în plus tocmai ce mai ajunsese un grup nou la centru, cred ca peste 50 de oameni, printre care și un copil de 14 ani, fără familie. Grupul cel nou a fost întâmpinat la Gara de Nord, li s-au dat pături și au fost direcționați către centrul Maximilian. Așa funcționează de mai multe ori pe zi.

Am întrebat și de ce nu sunt femei. Și femeile trebuie să mănânce, fiind ora mesei. Am aflat că este o zonă specială, o cameră amenajată mult mai frumos, pentru ele. Am luat ceva mâncare ca să le ducem, însă în cameră nu era nimeni, am lăsat-o acolo și ne-am întors în „sala de mese”. În centru, în ziua aceea erau 12 femei, noi ne-am întâlnit, mai târziu, doar cu trei – patru.

Mai târziu am interacționat și cu câțiva refugiați, cei care știau limba engleză, apoi ne-am mutat într-o altă zonă, mai liniștită.

Familiile, fiind duminică, de obicei sunt invitate în casele altor oameni, fie belgieni, fie arabi, fie altă nație, de aceea nu am interacționat cu nicio familie refugiată în Europa.

Am făcut un scurt tur al centrului. Pe mine nu m-a impresionat. Am zis-o și acolo. Vin din România, sărăcia e mult mai mare, am văzut condiții mult mai rele. Am fost impresionată, în schimb, de faptul cum voluntarii au fost în stare să le amenajeze astfel de condiții.

Dacă noi, în țara numărul 1 din Uniunea Europeană la sărăcie, am fi în stare de așa ceva, am combate sărăcia în câțiva ani.

Cum funcționează Centrul Maximilian?

Este organizat și dirijat numai de voluntari și câteva ong-uri. Cuprinde o „sală de mese” sau cantină, zona unde se mănâncă, care seara se transformă în cinema, unde refugiații se relaxează uitându-se la filme sau într-o zonă de distracție unde se ascultă muzică și se dansează.

La etaj există o camera frumos decorată unde numai femeile au voie, lângă se află o creșă-grădiniță pentru copii.

Există două săli, unde refugiații pot învăța franceză sau flamandă. „Profesorii” sunt tineri voluntari. Lângă ele se află o zonă gen bibliotecă, unde găsești cărți în mai multe limbi și care este amenajată frumos, din paleți. Există și băi pentru femei și bărbați, nu foarte frumos amenajate. Mai sunt zone unde refugiații primesc consultanță și sunt îndrumați în ceea ce privește modalitatea prin care pot solicita azil.

Cei noi veniți primesc niște numere, apoi se pot duce în camera unde se află haine (donate) și își pot alege ceva pe mărimea lor, îndrumați de voluntari.

„Voluntari” e cuvântul cheie, pe care îl subliniez. Tot centrul a fost amenajat din donații. Centrul trăiește din donații. „Donații” al II -lea cuvânt cheie, apoi „comunitate” al III – lea.

Nu am permisiunea de a folosi multe poze, așa că public câteva cu interiorul centrului. Când o să apară pe pagina proiectului o să dau un link.

Centrul Maximilian este locul unde sosesc, stau pe parcursul zilelor, dar nu dorm niciodată aici. Dorm fie în biserica de la 10 minute de centru, fie la alte familii, fie la hotel sau hostel (camere plătite din fondurile adunate de comunitate, din câte am înțeles, dar nu bag mâna în foc).
Seara e frig, după ora 17:00 am degerat.

Desfășurarea de forțe mi se pare incredibilă. Să gestionezi minim 400 de refugiați și să ai un flux continuu, este destul de greu, dar reușesc. Am tot respectul pentru comunitatea care sprijină centrul.

Pentru că deja e un articol lung, și sunt la 10% din poveste, prin urmare o să împart povestea. În următorul articol voi scrie despre părerile refugiaților, poveștile lor, apoi despre biserica unde dorm și restul experienței mele, iar dacă îmi scapă ceva acum voi adăuga în următoarele articole.

PS: sunt unul dintre oamenii care și-ar dori o clădire abandonată, fostă fabrică, orice. Din inimă, mi-ar plăcea să fim mai mulți și să încercăm să amenajăm ceva asemănător în comunitatea noastră, pentru oamenii săraci și știm foarte bine câți există la noi …

Comments

comments

Lasă un răspuns